Acum 2 ani si jumatate ma mutam din Brasov in Bucuresti. Cei din Brasov ma incurajau sa fac aceasta mutare pentru ca era mai buna pentru mine iar cei din Bucuresti imi ziceau sa raman in Brasov ca e mult mai bine decat in capitala. Nu stiau ca planul meu era altul, planul meu era sa ma testez, sa ma pregatesc. Asta pentru eu nu vroiam sa plec din Brasov, eu vroiam sa plec din tara. Dar pe mine ma astepta oricand o masa delicioasa, haine curate si calcate puse in dulap si un pat calduros in ierni friguroase si racoros in verile calde. Oare pot sa ma descurc pe cont propriu? Atunci mi-am zis ca daca ma pot descurca de unul singur in Bucuresti, pot sa ma descurc oriunde. <div> </div>

Cu acest plan am plecat la drum. In tot acest timp am ajuns sa invat Bucurestiul, sa il inteleg, sa iubesc dar si sa ii urasc cetatenii. Incetul cu incetul am reusit sa imi creez un anumit confort si o rutina. Am invatat sa imi fac o masa delicioasa, sa am hainele curate si la locul lor si sa am un cuibusor al meu (intr-un fel, din moment ce stateam in chirie). Chiar daca incepeam sa am un stil de viata cu care sa ma obisnuiesc, in care sa ma simt confortabil, planul de a pleca tot era trecut undeva pe o lista imaginara.
Viata iti ofera ce iti doresti atunci cand te astepti mai putin. Deodata s-a ivit oportunitatea de a pleca din tara, dar si de a renunta la tot ce am “cladit” pana atunci. Slovacia nu a fost niciodata pe lista mea tari favorite, defapt nu cred ca a fost vreodata pe vreo lista. Dar atunci cand IBM iti face o oferta de angajare, nu cred ca mai conteaza despre ce tara e vorba. Si iata ca in doar cateva saptamani a trebuit sa imi inchei socotelile cu viata din Romania, sa ii las pe cei dragi in urma, sa iau cu mine doar lucrurile care pot incapea intr-o valiza si sa plec.
Acum sunt la un nou inceput, nu stiu ce imi rezerva viitorul, stiu doar ca nu este o tragedie, este viata mea.